Memoria locurilor
Locuri
Familia Costaforu (sau Costa-Foru, cum apare în multe documente de epocă) este una dintre cele mai vechi familii de origine aromână din România. Cel mai cunoscut membru este, fără îndoială, GHEORGHE COSTAFORU (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1820, București – d. 28 noiembrie/10 decembrie 1876, București) – profesor de drept, personalitate politică și culturală, jurist, dar, mai ales, unul din ctitorii Universității din București, înființată de Al. I. Cuza prin decretul nr. 765 la 4/16 iulie 1864 și, implicit, ctitor al învățământului superior românesc. După înființarea Universității din București, Gh. Costaforu a fost primul rector al acesteia (1864-1871). Împreună cu Vasile Boerescu, alt profesor al Facultății de Drept, a elaborat Legea Instrucțiunii Publice ( 25 noiembrie/7 decembrie 1864), prima lege modernă din istoria învățământului românesc (Berciu-Drăghicescu & Crăciun, 2023).
Un document dactilografiat, semnat de Constantin Prodan, Procuror onorar la Înalta Curte de Casație și Justiție, intitulat „Marii doctrinari ai dreptului: Gheorghe Costaforu“, aflat în colecția Muzeului Universității din București oferă câteva informații interesante: „Numele lui de familie nu era acela pe care l-a ilustrat întreaga viață, ci unul mult mai scurt, de român macedonean: Forul. La acest nume, prin adaosul prenumelui tatălui său Constantin = Costa, numele patronimic s-a transformat [în] Costaforu, pe care l-a purtat atât el, cât și frații săi“. Mai jos, se face o altă mențiune interesantă: „Familia lui era originară din Thessalia, și anume din orașul Larissa, ceea ce ar îndritui presupunerea că era de origine greacă; totuși moștenitorii păstrează tradiția unei origini aromâne.
Gopeș este o localitate aflată la 25 km de Bitola, rămasă astăzi localitate de vară, întrucât toți gopeșenii au emigrat sau s-au stabilit în orașele din Republica Macedonia de Nord, mai ales în Bitola.
Au existat în Gopeș două școli, una de băieți, întemeiată de Dumitru Cosmulei, la 1873, și una de fete, întemeiată de Elisa Cosmescu, la 1879, finanțate de statul român. Gopeșenii, în majoritate, la începutul secolului trecut, se considerau români. Biserica din localitate, cu hramul Schimbarea la Față a Domnului, are la interior fresce pictate pe culorile steagului României, roșu-galben-albastru. Familia Ghiulamila, care în România a dat un cunoscut medic chirurg, își are originea în Gopeș.
Gopeși, Moloviște, Magarova, Târnova, ca și celelalte localități aromâne din regiunea menționată, aveau colonii mari în Serbia și Bulgaria, ai căror membri erau solidari cu cei rămași în localitățile de baștină și finanțau obiectivele culturale din localitate.
Lunca, cum este cunoscută de aromâni, sau Llëngë, este o localitate din Albania, din arealul moscopolean, situată la aproximativ 30 km pe drum de munte, de Pogradeț. Lunca, Nicea și Grabova sunt trei localități din jurul masivului Valamare, cu populație aromână.
Toate au au avut școli și biserici în limba română. Locuitori aromâni din aceste localități au venit, de-a lungul timpului și s-au stabilit și în România. După 1960, mulți locuitori din Lunca s-au stabilit în orașul Pogradeț, precum și în Corcea și Elbasan. Acum, în Lunca, mai trăiesc câteva familii de aromâni.
Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe se află pe o înălțime din satul Lunca. În apropiere, la 3 km distanță, se află Mânăstirea Sfânta Maria. De asemenea, lângă sat se găsește Canionul Lunca (Kanioni i Llëngës).
Moscopole este astăzi o mică localitate în Albania, aflată la 20 km de Corcea, situată pe un platou la altitudinea de 1.160 m, la poalele muntelui Opari, numit în graiul aromân Costa al Manduca. În trecut, în secolul al XVIII-lea, ajunsese la o mare înflorire economică, remarcându-se și prin faptul că aici s-a înființat casă de ajutor pentru săraci, o academie și se tipăreau cărți. Consulul Franței la Ianina, F.C.H.L Poqueville, scria despre Moscopole, că avea 60.000 de locuitori.
Însă, așa cum preciza și Anastase Hâciu, „prin acest nume nu vom înțelege întotdeauna numai cetatea Moscopole, ajunsă celebră în secolele XVII și XVIII, ci vom înțelege și întreaga regiune a cărei centru era ea“ (Hâciu, 1932: 147-148). Astfel, prin regiunea moscopoleană înțelegem și localitățile cuprinse între poalele muntelui Gramos și Pogradeț, între care numim Grabova, Lunca, Nicea, Șipsca, Bitcuchi.
Astăzi, în Moscopole, mai există doar câteva biserici, decretate monumente ale culturii în Albania, care au hramurile Sf. Nicolae, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Sfântul Ilie, Sfânta Maria, Sfântul Constantin, Sfânta Vineri, Sfântul Atanasie, precum și Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul. Toate aceste biserici au aparținut de corporațiile moscopolene, având și eforii, ele fiind împodobite cu odoare scumpe, catapetesme și mobilier frumos lucrat, fiind pictate de pictori celebrii în Albania.
„Cea mai veche biserică pare să fi fost acea a Sfintei Paraschiva [din Roma, n.n.]; urma apoi Adormirea Maicii Domnului, zidită în 1715, Sfântul Atanasie în 1721, Sfinții Voievozi în 1724, Sfântul Nicolae în 1750. La aceasta din urmă era ctitor, în 1758, făcând tronul și amvonul, chiar Arghirie Atanasie Gojdu, înaintașul marelui filantrop Emanuil Gojdu“. (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea I, 1944: 421)
Victor Papacostea, în articolul Despre corporațiile moscopolene (1940: 127), scria că „Viața și expansiunea Moscopolei nu pot fi înțelese fără cunoașterea modului de organizare și funcționare a acestor corporații. Căci ele alcătuiau structura organică – istorică putem spune – a comunității moscopolene, depășind-o în eficacitate pe acea politică și administrativă. Am putea spune, fără să exagerăm, că istoria Moscopolei este într-o mare măsură istoria corporațiilor ei“.
Despre rolul pe care l-a avut Moscopole în apariția unei elite care a întrezărit legătura aromânilor cu latinitatea și cu românii din spațiul carpatic, a scris Valeriu Papahagi: „Suntem de părere că elementul aromânesc a ajuns la convingerea originii sale latine în urma contactului pe care l-a avut cu universitățile italiene. Nu credem că asemănarea graiului lor cu acela vorbit dincolo de Adriatică putea să rămâie neobservată de învățații aromâni. Cronicarii moldoveni nu au ajuns la convingerea originii latine a neamului lor în urma studiilor făcute la Colegiile iesuite din Polonia? Dar conștiința originii latine la scriitorii ardeleni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu s-a trezit oare la Roma? Credem că umanismului italian îi datoresc aromânii trezirea conștiinței lor de popor latin“. (Cum s-a format conștiința latinității la aromâni?, 1938: 45)
Distrugerea acestui oraș în anii 1768-1780 a condus la o emigrare a elitelor sale, a negustorilor care s-au răspândit în ținuturile Serbiei, Austriei, Germaniei și Transilvaniei. Între aceștia s-a format și o elită care a ajuns la conștiința etnică românească, între care enumerăm familii precum Gojdu, Grabowscki, Șaguna, Mocioni etc. Dar au existat și învățați moscopoleni, precum Constantin Ucuta, Mihail Boiagi și Gheorghe Roja. Astfel, putem considera că învățații moscopoleni sunt premergători ai unei mișcări naționale române, scriind în grai aromân și arătând legătura aromânilor cu românii de la nord de Dunăre, în secolul al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea. Theodor A. Cavaliotti, protopop, în anul 1770 publica Vocabular în trei limbi (aromână, greacă și albaneză), care conţinea 1.070 cuvinte și un abecedar latin. Constantin Ucuta Moscopoleanu edita Noua Pedagogie în anul 1797, iar Gheorghe Roja, în anul 1808, Cercetări despre Românii de peste Dunăre, ceea ce reprezenta o istorie a aromânilor în limba greacă, iar în anul 1809, Măestria Ghiuvăsirii românești cu litere latinești, care sunt literile Românilor ceale vechi.
Despre rolul acestei metropole a scris și Sterie Diamandi: „Așezări vechi și din cele mai înfloritoare au fost smulse fără milă de către vântul năprasnic al unei soarte vitrege și risipite în cele patru colțuri ale lumii. Valuri uriașe de emigranți se revarsă pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice. Unii dintre acești fugari, mânați de bejenia vremurilor, ajung până în Egipt, iar alții nimeresc în Austro-Ungaria. Din aceștia din urmă se trage Mitropolitul Andrei Șaguna. Fără exodul moscopolenilor, Ardealul ar fi fost lipsit, în ceasul hotărâtor al destinelor sale, de omul cu adevărat providențial. La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură și civilizație aromânească. Neînțelese și încurcate sunt căile Domnului!“. (Sterie Diamandi, Oameni și aspecte din istoria aromânilor, 1940: 151)
Moloviște este un sat din Republica Macedonia de Nord, din regiunea Bitola, aflat la poalele muntelui Baba, fiind locuit de aromâni. Aici a întemeiat Gușu Papacostea-Goga, cel care a fondat și dinastia cărturarilor Papacostea din România, una din primele școli de băieți, cu predare în limba română, în anul 1880. Un an mai târziu, în 1881, avea să se înființeze și o școală de fete, condusă de Venera Chircu.
Moloviște se află la o distanță de 21 km de orașul Bitola. Arhitectura caselor se păstrează în stilul tradițional. În mijlocul satului se află Biserica «Sf. Petka», construită în anul 1856, în care se găsesc multe icoane inscripționate în limba română, ea funcționând, în perioada de la cumpăna secolelor XIX și XX, în limba română, cu preoți plătiți de către statul român. Mulți molovișteni s-au stabilit, în acea perioadă, până la jumătatea secolului al XX-lea, în România.
În apropiere, la o distanță de 3 km, traversând prin pădure, se află Biserica «Sfânta Ana».
Moloviște, alături de Gopeș, Târnova, Magarova și Nijopole, sate din regiunea Bitolia, rămân în conștiința aromânilor, ca localități în care, vreme de peste 50 de ani, s-a studiat în limba română.
În această localitate s-a născut, în anul 1848, Constantin Belimace, numit și „trubadurul aromânilor, autor al poeziei Părinteasca Dimândare.
Localitatea era una dintre cele mai importante localități ale aromânilor, la începutul secolului trecut; migrațiile succesive, către România sau către localități mai mari din regiune, au redus comuna la sub 100 de persoane și câteva zeci de case.
