Memoria locurilor 3.0
Privind retrospectiv evenimentele din Peninsula Balcanică, România fiind foarte implicată, la nivel diplomatic și politic, în afacerile internaționale ale vremii, constatăm multiple valuri de migrație de populație, care au schimbat structura etnică a anumitor teritorii. Nu e numai cazul românilor și macedoromânilor, dar și al bulgarilor, sârbilor, grecilor, turcilor și albanezilor. Migrațiile au fost uneori individuale, alteori de masă, organizate cu sprijinul statului român.
Macedoromânii și-au dovedit „vocația europeană“ foarte devreme, creând punți între Imperiul Otoman și restul Europei, prin comerțul controlat de ei, dar și prin transportul de mărfuri.Aromânii practicau păstoritul transhumant și erau printre principalii furnizori de carne, lână, piei, brânzeturi ai Imperiului Otoman și Europei Centrale.
Dovezi concrete despre numărul ridicat al macedoromânilor care au venit și s-au stabilit în Țările Române, având conștiința datoriei lor față de națiune, apar peste tot în presa și în documentele epocii, demonstrând implicarea acestora atât în viața socială și politică românească, dar și susținerea acordată de satele de origine.
Venirea românilor macedoneni către țara-mamă s-a produs cu o constanță vizibilă, intensitatea crescând în ultima parte a secolului al XIX-lea. Migrația românilor macedoneni către Principatele Române avea o motivație preponderent politică, fiind legată de libertățile pe care le căpătau, în nordul Dunării, în raport cu situația din Peninsula Balcanică, deși nici avantajele materiale nu erau de neglijat.
Persecuția națională și religioasă din Imperiul Otoman, în special în raport cu drepturile la școală și slujire bisericească în limba maternă, încurajată și întreținută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, a determinat pe mulți români macedoneni să caute refugiu într-un spațiu perceput drept „Țara Mamă“, unde puteau beneficia de protecție și de drepturi naționale.
Pe lângă acest factor, se adaugă și atracția culturală și politică a statului român, care, prin școli și biserici românești în Balcani, prin Societatea de Cultură Macedo-Română și prin politica de încurajare a manifestărilor naționale, a consolidat legăturile dintre aromânii sud-dunăreni și românii nord-dunăreni. Politicile publice ale Statului român, prin acordarea dreptului de naturalizare și încetățenire a românilor macedoneni, cu mai mare ușurință și în condiții mai facile, dedicate acestora, subvenționarea școlilor și bisericilor românești din Peninsula Balcanică, acolo unde comunitățile erau preponderent românești, accesul la studii pentru tinerii macedoromâni, au contribuit la strângerea legăturilor cu aceștia.
În 3 ianuarie 1925, a luat ființă Comitetul de inițiativă pentru colonizarea meglenoromânilor; din acesta făceau parte fruntași ai mișcării naționale a românilor macedoneni: C. Noe, V. Muși, Dumitru Babuș, P. Marcu, Stere Hagigogu, N. Balamaci, T. Hagigogu, Dionisie Dumitru. Ioan Grădișteanu și Societatea de Cultură Macedo-Română se implică, la insistența acestor fruntași, alături de cei care solicitau colonizarea, dar, după cum observă C. Noe, cu cerința ca emigrarea să fie cât mai redusă. La 1 februarie 1925, se organizează o adunare extraordinară a Societății Studenților Macedo-Români, în care studenții se declară fără rezervă pentru colonizare.
Românii macedoneni urmau să primească cetățenia română, conform art. 129 din Legea Dobrogei Noi. „Mărimea lotului să fie de 15 ha pentru cei care se vor așeza în regiunile de frontieră și 10 ha pentru cei din interiorul județelor, plus câte 50 ari de izlaz și 2.000 mp loc de casă pentru fiecare colonist“.
Românii din Meglenia sunt primii care decid să se colonizeze în Cadrilater.
La 4 septembrie 1940, România a fost obligată să semneze, la Craiova, tratatul prin care Bulgaria anexează Cadrilaterul. În perioada 23 noiembrie – 5 decembrie 1940, au fost transportate pe calea ferată 559 familii de români evacuați, cu destinația finală Cerna (Tulcea) – în cea mai mare parte meglenoromâni, dar și familii de aromâni și regățeni.
Au fost peste 21.000 de familii evacuate din Cadrilater în 1940, dintre care câteva mii erau meglenoromâni și aromâni. Astfel a început o nouă etapă a peregrinărilor coloniștilor macedoromâni din Cadrilater, destinul lor fiind afectat de al Doilea Război Mondial, de instaurarea regimului comunist, de deportări și relocări obligatorii.
n. 18 septembrie 1945, București
Cercetător și specialist în pedologie, protecția mediului și dezvoltare rurală, cu o carieră de peste cinci decenii în domeniul științelor solului. A absolvit Facultatea de Geologie-Geografie a Universității din București în anul 1968, obținând diploma de licență în pedogeografie. În 2004 a devenit Doctor în Agronomie, cu o teză dedicată poluării solurilor României cu petrol și apă sărată și a metodelor de ameliorare a acestora, realizată în cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București. Este membru al Societății de Cultură Macedo-Română.
Familia Totti, al cărei nume a fost scris diferit în funcție de perioadă și de zona în care a fost consemnat (To-tth, Totte, Totta, Totti, Toți), își are rădăcinile într-un mic și vechi sat, cu numele de Vlaho-Clisura, din vechiul vilaiet otoman Macedonia. Acesta s-a dezvoltat într-o zonă cu populație densă de origine aromână.
Fragmente din amintirile lui Mihai Toti
„O amintire din fragedă pruncie a tatălui meu, Simion Toti (Totti), despre drumul pe care îl parcurgeau locuitorii Clisurei, ca să ajungă la sediul prefecturii, orașul Kastoria, era legată de acest drum foarte lung, parcurs pe jos, călare sau cu căruța, și care dura minimum două zile – ca o adevărată expediție. Faptul acesta l-a făcut ca, după ce a ajuns la destinație, să aibă impresia și să ne povestească nouă, urmașilor, că satul în care se născuse se afla la capătul pământului.
De altfel, amintirile tatălui meu despre satul natal sunt destul de puține, având în vedere că el a părăsit comuna după terminarea celor patru clase primare, făcute la școala din sat, întreținută și dotată de Statul Român.
Una dintre aceste amintiri este legată de activitățile pastorale ale clisurenilor, ce au într-un fel un corespondent într-o sărbătoare românească, legată de întoarcerea acasă, din sălașurile de la munte, la debutul iernii, a turmelor de oi și de reunirea familiilor despărțite pe timpul primăverii și al verii. În tradiția noastră, tradiție pe care o respectăm cu sfințenie, a celor ce viețuim în țara aceasta, s-a împământenit obiceiul ca, odată cu apariția primilor fulgi de zăpadă, doamnele casei – mame sau soții – să frământe și să coacă chifle care se servesc alături de unt și două-trei feluri de brânză, de preferință de oaie. Această gustare este însoțită de prima țuică fiartă din an, celebrându-se astfel unirea familiilor și venirea iernii.
Bunicul meu (Papu, cum spunem noi, aromânii) scotea în curte o masă pe care punea pungile cu bani – mahmudele, icusari și aspri –, plătea ciobanii pentru munca făcută peste vară și primea situația turmelor, a putinilor cu brânză, a botelor cu unt, a pieilor și a pierderilor suferite după atacurile animalelor sălbatice. După aceea, fiecare se retrăgea în sânul familiei, pentru a sărbători.”
„Aromânii, alături de albanezi, sunt singurele popoare care și-au câștigat dreptul de a-și boteza copiii singuri, drept consfințit prin dispense, atât de către Papa catolic, cât și de către Patriarhul ortodox de la Istanbul/Constantinopol. Aceasta se datora faptului că aceste popoare, atât de greu încercate de molime și de numeroase războaie, trăiau în general în zone montane izolate și aveau ocupații care îi țineau mult timp departe de casă. În aceste condiții, nu aveau întotdeauna posibilitatea ca, la nașterea unui copil, să fie aproape de un preot sau de un lăcaș de cult.”
„Totuși, conform celor povestite anterior, de la naștere până la înregistrarea botezului a trecut ceva vreme, iar actul de botez a fost emis abia în anul 1899. Acest fapt a făcut ca, atunci când tatăl meu a dobândit cetățenia română, funcționarul să-l treacă născut în anul 1899, conform documentului. Și, astfel, tata, care era un munte de om și care nici la data morții, în 1984, nu-și arăta vârsta, a „întinerit“ cu trei ani.”
„Revenind la istoria familiei mele, în clasele primare, tatăl meu și fratele lui, alături de mulți alți colegi de școală, au învățat să vorbească în limba română și nu doar în dialect, au dobândit noțiuni de aritmetică elementară și, în urma unor exerciții îndelungate, un scris caligrafic. De asemenea, au primit cunoștințe geografice și istorice care le trezeau conștiința apartenenței la o singură națiune, indiferent cum erau numiți de greci, turci, albanezi sau slavi – vlahi, armâni, morlaci, megleno sau macedoromâni, morovlahi ori fărșeroți.”
„Politica regatului României, de creare a unor elite în cadrul comunităților macedoromâne, atât din țară, cât și din Balcani, a început să-și arate roadele. Printre membrii comunității aromâne se aflau acum medici, arhitecți, oameni de cultură, ingineri etc.”
„Societatea de Cultură Macedo-Română, pe lângă activitatea culturală pe care o desfășura, milita pentru întărirea sentimentelor de iubire și solidaritate între membrii societății, proveniți din același sat. Pe lângă aceste scopuri, societatea avea și o misiune de întrajutorare și binefacere, sprijinind noii membri sosiți în România sau pe cei mai puțin favorizați de soartă și, în același timp, se implica în susținerea nevoilor Bisericii și ale școlilor din zona lor de reședință. Negustorii din Piața Obor și din Piața Iancului, din care făcea parte și bunicul meu, contribuiau la susținerea Bisericii «Sfântul Dumitru».
Datorită poziției sale în comunitate, precum și averii și influenței dobândite și datorită activității sale de binefacere, bunicul meu a fost printre inițiatorii acestei societăți al cărui președinte a fost ales marea personalitate culturală S. Simota.”
„Ca urmare a câștigurilor realizate, multe din afacerile din Balcani ale familiei s-au strămutat în București, unde ținea restaurant și băcănie, dar mergea des și la Constanța sau la Craiova, unde avea parteneri de comerț. Din păcate, vremurile grele, politica, războiul au produs numeroase pierderi familiei. Casa familiei a fost victima bombardamentelor, a rămas foarte puțin din ea, dar familia a avut putere să o reconstruiască.”
n. 30 ianuarie 1946, Gârlița (județul Constanța)
Fiu al lui Stere și al Ecaterinei. Între 1966-1971, a urmat Facultatea de Mașini și Utilaje a Institutului de Construcții București, la absolvire fiind repartizat la Uzinele «Progresul» Brăila. Din 1977, a locuit în capitală, stabilindu-se cu familia în zona Colentina.
În perioada 1980-1990, a activat în cadrul Centralei Ministerului Construcțiilor Industriale București, iar după 1990, a fost inginer șef și apoi director la SC EMAT SA, întreprindere desprinsă din Uzina de Reparații București. S-a pensionat în anul 2009, revenind în comuna Afumați, unde și-a construit o casă.
Fragmente din amintirile lui Nacu Papacu
„Sunt Nacu Papacu și fac parte din familia Papacu, așa ne-am numit în vechea Macedonie, și ne-am păstrat numele și când am venit în România.”
„Noi suntem aromâni. Noi când ne întâlnim undeva, cu cineva, noi ne întrebăm: „Ești, armân?…“„Armân!“. Noi suntem aromâni. Când trăiam în zona Macedoniei, ni se spunea macedoromân.
Aromânii, în Macedonia au fost răspândiți pe o arie foarte largă. O parte au rămas în Grecia, o parte, în Bulgaria, oparte, în Albania, o parte în Serbia. Și, de aceea, unii ne numim fârșeroți, alții cipani… Noi suntem „sârbeani“, de la faptul că înainte, zona din care venea familia noastră, se numea Serbia. Noi ne numim impropriu „sârbeni“. Cei din Bulgaria se numesc „vârgăreani“, pentru că veneau din zona aceea, iar celor din Grecia li se spune, după comuna de unde vin, „inicioți“, dar au și denumiri după alte comune de unde au venit.”
„A primit și bunicul până la urmă 5 hectare de teren, pentru că avea 55 de ani. A făcut o cerere, am aici un document foarte frumos, spunând că „Am 55 de ani și pot să lucrez terenul“ și să i se dea 5 hectare.”
„În 1940, România a trebuit să cedeze Cadrilaterul. (…) Noi, toți aromânii din Durostor și Caliacra, am fost luați și duși în România. În cincisprezece zile, într-o lună, a trebuit să părăsim comuna și să trecem în Dobrogea de Nord.”
„Revin la 1940: în zona aceea, lângă Călărași, erau stabiliți aromâni, mai multe familii de-ale noastre, pe care le cunoșteam: Toda, Caracoti, Iepure, Brova, Gogu, Costea și multe alte familii.”
„În România s-a ivit o oportunitate, în 1946-1947. În Banat – se terminase deja războiul – foarte multe comune s-au depopulat, pentru că nemții, sârbii și alte naționalități au fost obligate să plece din România. (…) S-au dus delegați, au văzut care este situația, au văzut că acolo este viața mai bună și, începând cu 1947, noi, ca și alții, ne-am dus într-acolo.”
„Am stat în comuna Becicherecul Mic până în 1951. (…) S-a hotărât ca populația de pe o rază de 25 km de la granița cu Iugoslavia, să fie deportați în Bărăgan. Erau vizați în special aromânii, pentru că noi proveneam din spațiul Iugoslav și, ca să nu creăm probleme statului român, să nu cumva să ajutăm dușmanul, am fost deportați.(…)
Foarte multă lume a fost deportată în 1951. Am fost duși și repartizați în Bărăgan, în optsprezece comune. Noi am nimerit în comuna Măzăreni. În 1951, când ne-au dus acolo, am găsit terenul cultivat cu grâu și mazăre și ce nume să îi dea, Măzăreni, de la mazăre.”
„Ni s-a spus, „Domnule, nu plecați de aici, aici o să trăiți!“. Atunci familia noastră, cei patru frați, ajutându-se unii pe alții, și-au făcut pe rând casele. Casele erau de două tipuri: case cu o odaie și o sală, pentru o familie mai mică, iar noi, cu familie mai numeroasă, două camere de dormit și un hol, o sală în mijloc. S-au construit casele, le-am acoperit cu paie, pentru că s-au adus niște paie de orz, de orez, nu știu, de undeva dintr-o comună mai depărtată, și ne-am instalat în case până în iarnă.”
„În perioada asta, am făcut școala acolo, patru clase, după care, în 1955, când s-a dat ordinul de eliberare, cei care erau de fel din Banat, s-au întors la casele lor. Dar noi și basarabenii nu am avut voie să ne întoarcem, pentru că acolo nu erau casele noastre. Nu am avut voie să ne întoarcem în Banat și am rămas pe loc.”
„Să nu uit, la nunțile noastre, ca semn, aveam o „flambură“ [steag tradițional de nuntă n.n.], pe atunci se purta tricolorul. Chiar și când m-am însurat eu, am avut flambură tricolorul, așa a fost atunci.”
„Din Măzăreni, am plecat în 1963, făcusem doi ani de liceu la Brăila, după care, următorii doi ani de liceu, i-am făcut în București. Atunci ne-am stabilit în Afumați. Eu am terminat liceul și apoi am făcut Facultatea de Construcții, Institutul de Construcții, Facultatea de Mașini și Utilaje. În primul an după absolvență, am primit repartiție la Brăila, la Uzina «Progresul», era pe specificul nostru.”
„Copiii noștri vorbesc în aromână foarte bine. Nu au avut ce să facă, familia, bunicii vorbeau aromână. Ca un fapt, când s-au dus la grădiniță, nu știau să vorbească românește, au mers la grădiniță, apoi au învățat așa încet, încet.”
„După 1990, am primit despăgubiri pentru pierderile din Cadrilater. Și alte rude au primit despăgubiri, dar nu au fost prea mulți bani, că s-au împărțit. De la bunicul, ne-am hotărât să luăm drepturile cuvenite și m-am ocupat eu. Am luat de la Arhivele Naționale, un document pe care tatăl meu nu l-a primit.”
„Ca foști deportați, am participat la un proiect la Institutul «Nicolae Iorga» și am mai purtat discuții și [am înregistrat n.n.] interviuri acolo, referitor la deportarea în Bărăgan și la Rusaliile negre. Unii au cerut să fie despăgubiți, pentru ce au lăsat acolo, dar nu s-a mai putut face nimic, că au dispărut documentele.”
n. 14 iunie 1931, Spanciova, Macedonia de Nord
În anul 1931, tatăl său, Costea Gheorghe, împreună cu familia, a venit din Macedonia în România, în cadrul campaniei de colonizare a macedoromânilor în Dobrogea de Sud, organizată de statul român. Marica Costea s-a căsătorit cu Papacu Matei. Chiar și după ridicarea restricțiilor, familia a rămas în Măzăreni până în 1964. În 1964, soții Matei și Marica Papacu s-au mutat în Slobozia, județul Ialomița. Marica Papacu trăiește și în prezent în Slobozia, alături de fiii săi, Gheorghe și Nicolae Papacu.
n. 25 noiembrie 1956, Măzăreni, jud. Brăila
S-a născut la 25 noiembrie 1956, în comuna Măzăreni din județul Brăila, localitate ridicată în plin Bărăgan pentru deportații aduși acolo în 1951. Era fiul lui Papacu Matei și al Maricăi (n. Costea) Papacu. Ambele familii, Costea și Papacu, s-au stabilit în Cadrilater, fiind împroprietăriți și încetățeniți ca români macedoneni.
Între 1975-1979, a urmat cursurile Facultății de Matematică a Universității din București. A revenit în Slobozia, unde a început o carieră didactică de peste patru decenii. Între 1979-2009, a predat la Liceul «Al.I. Cuza», apoi, între 2009-2021, la Colegiul Național «Mihai Viteazul». După pensionarea sa, în 2021, a continuat să activeze ca profesor asociat al aceluiași colegiu, confirmând prin exemplul personal că adevărata vocație nu cunoaște limite de vârstă.
Prin rigoarea științei, prin pasiunea dăruită elevilor și prin prestigiul adus comunității academice și orașului său, profesorul Nicolae Papacu rămâne una dintre figurile de referință ale învățământului matematic românesc din ultimele decenii.
Familia Papacu: din Macedonia spre țara-mamă
Fragmente din amintirile Maricăi Papacu și ale lui Nicolae Papacu
Maria Papacu: Când ne-am mutat din Banat, nici nu știa lumea la ce să se aștepte. Când ne-am sculat de dimineață, la ora 5, la fiecare poartă era câte un jandarm și camionul tot acolo. În 3 ore îți faci bagajele. Câte era să iei în 3 ore?
(…)
Ne-au băgat [în vagoane] și apoi ne-au descărcat în Bărăgan. Nu au oprit trenul nicăieri. Din satul nostru din Banat, de unde ne-au luat, până la Măzăreni, toată noaptea a mers acceleratul.
(…)
Pe urmă, am stat acolo, am dus-o greu, acolo la deportați, în Măzăreni. Și pe urmă, din 1964, ne-a fost bine aici, de când am venit în Slobozia.
(…)
Aici, în Slobozia, am cumpărat pământul. În momentul în care s-a desființat satul, au mers cumva după rude. Toate rudele mamei mele sunt în Afumați. Tatăl meu cu rudele lui au venit în Slobozia.
(…)
Părinții mei s-au ocupat de multe. De când am venit aici, mama n-a mai muncit, avea grijă de copii și de casă. Tata muncea săracul, se ducea la fermă. Și noi am muncit aici. Până m-am angajat, în 1970, am muncit cu ziua.
(…)
Soțul lucra la o fabrică de îmbuteliat berea. La Amara. Venea berea la butoaie de la Buzău și îmbuteliau în sticle și distribuiau la CENTROCOOP [Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum din România, coordonator al tuturor magazinelor sătești, n.n.].
Nicolae Papacu: Mai știu povești din partea bunicului din partea tatălui meu, mai povestea, eu mai stăteam de vorbă cu el.
(…)
Și mai povestea despre crucea femeilor din frunte. Știți ce este crucea asta?
Marica Papacu: Eu n-am crucea în frunte. Dar bătrânele, toate aveau, cele din Macedonia. Străbunica, bunica… Avea și mama. Da, un tatuaj. Și mama mea avea o cruce pe frunte. Așa ziceau, că era cu turcii și dacă vedeau crucea, nu te mai luau.
(…)
Marica Papacu: toate obiceiurile le-am făcut și slujbele religioase. Sâmbătă seara, înainte se făcea [nunta] duminica, făceau „aluatele“; o fată tânără frământa acolo și toată lumea cânta, pe urmă aruncau bani toată lumea acolo, pe urmă cosea steagul ăla, „hlambura“. Tot așa, cosea unul care știa mai bine și pe urmă o țineau doi cavaleri de onoare, toată lumea iar punea bani. Înainte, hlambura era tricoloră, acum, de o vreme, a ieșit albă.
(…)
Nicolae Papacu: Aromânii nu vorbeau româna decât târziu, pentru că asta era comunitatea. Erau izolați, acolo. Poate aveam și vecini români, să spunem, dar erau mai mulți aromâni. Vorbeam aromâna în casă tot timpul. Acum, e greu pentru cei care sunt mici. Pentru că se duc la grădiniță, unde se vorbește română. Când am ajuns eu în clasa întâi, cred că eram în clasă jumătate [români]-jumătate[aromâni].
(…)
Este clar că aromânii erau români, pentru că altfel, nu aveau steagul ăla la nuntă. Steagul românesc, cu roșu, galben și albastru.
(…)
Marica Papacu: Făceam plăcinte, dar acum nu. Nu mai facem de vreo 8-9 ani. Plăcinta era simplă. Făceai aluatul, cu apă și frământai, mai uscat, și îl făceai colăcei, și întindeai foile. Că făceai cu brânză, că făceai cu spanac. Aveam noi plăcintele macedonene. (..) Noi întindeam foile cu sucitorul, cu „sucalul“. Noi întindeam cu un făcăleț, așa, expres făcut pentru plăcinte.
Nicolae Papacu: Revenind la poveștile de dinainte: au fost foarte multe greutăți prin care au trecut aromânii. Dar eu sunt convins că le-au depășit datorită faptului că au fost familii. Familie însemnând bunici, tați și mame, copii, cumnați și cumnate, verișori: toți. În Banat, când au plecat, au plecat la fel, cu toată familia. Din partea lui maică-mea, deci cum ar fi de la bunici, toate generațiile care au urmat. Au ajuns în Măzăreni, tot așa, cu toată familia. De abia după aceea, când au fost liberi, după 1955, s-au despărțit cumva fiecare. Și acolo, când au fost la Măzăreni, toate rudele, dar și alții din stat, s-au ajutat.. Azi hotărau: „facem chirpici la familia cutare“, se strângeau toți, și munceau acolo. Mâine dincolo, la altcineva. Adică au lucrat tot așa, împreună.
Marica Papacu: Da, se făceau chirpici din ceamur [lut]. Am lucrat mult la casă. Să știți că în trei luni era gata. Ne-am dus în iunie și în octombrie am intrat în casă. Dar am muncit. Am făcut cu doi verișori și cu mine, trei case am făcut. Noi le-am făcut din ceamur. Astăzi puneam un rând de ceamur la o casă, mâine la cealaltă casă, și făceam nouă rânduri, până sus. Purtai cu targa așa pământul, îl aruncai și făceai pereții. Și casele le-am învelit cu paie de orez, așa am făcut acoperișul. (…) Douăzeci de ani aveam atunci când am lucrat la case. La douăzeci de ani, să te duci să faci chirpici pe acolo, era foarte greu. Așa era situația.
