Memoria locurilor
Monumente
Biserica Icoanei este legată de românii sud-dunăreni prin două familii foarte cunoscute; în imediata apropiere a bisericii se găsesc și astăzi monumentele funerare ale unor membri ai familiilor Caracaș și Polizu. Este legată, de asemenea, de Mănăstirea Icoanei, care a fost edificată, în imediata apropiere a Bisericii, de Mihail Darvari (a se vedea și Schitul Darvari).
Ecaterina (Catinca) Caracaș este una dintre fiicele doctorului Constantin Caracaș, pe numele său de naștere Dimitrie Nicolae Luca, născut la Satiște, în apropiere de Kozani, în 1730; unele surse (Dr. Simion Țovaru) consideră că familia este de origine aromână, dat fiind că localitatea natală era locuită de aromâni, alții (C. Ionescu-Gion) că e de origine greacă. Numele de „caracaș“ ar proveni din turcă, fiind legat de „sprâncenele negre“ care l-ar fi evidențiat. Doctorul Caracaș a urmat studii de medicină și filosofie la Viena; este unul dintre promotorii vaccinului antivariolic. A lucrat ca medic la Spitalul „Sf. Pantelimon“ și a fost unul dintre inițiatorii edificării primului spital civil din România – „Filantropia – iubirea de oameni“ (1813-1815). Fondează, de asemenea, o tiparniță, la Cișmeaua Mavrogheni, care publică volume în română și greacă; scrie o „Topografie“ a Țării Românești, cu informații geografice, economice, politice și sociologice.
„Cu truda lui, d-rul Const. Caracaș a reușit să adune suficientă avere ca să poată educa copiii și să mărite bine fetele. Avea case pe ulița care mergea de la Sf. Sava (unde-i statuia lui Mihai Viteazul, astăzi), către Curtea Veche, înclinată mult către Podul Mogoșoaiei. Între Piața Sf. Anton și Calea Victoriei de astăzi, Hotelul Caracaș a fost în ființă până mai acum câțiva ani, în capătul de jos al stradei Smârdan de azi. Însăși strada de care pomenim se numea «Ulița doctorului Caracaș» […]. Mai avea d-rul Caracaș un loc mare lângă biserica Crețulescu, lângă podul Mogoșoaiei, care loc servea drept piață de popas pentru căruțele încărcate cu mărfuri aduse la târg spre vânzare. Dar locul preferat de doctorul Caracaș, era grdina de la Belvedere“ (Samarian, 1938). La aceste proprietăți, se adaugă și terenul din apropierea Bisericii Icoanei, unde erau casele „cele mari“ și unde azi ființează Școala Centrală.
Ecaterina Caracaș s-a născut în urma căsătoriei lui Constantin Caracaș cu Irina, fiica doctorului Silvestru Filitti, devenind celebră, prin rolul jucat în timpul Revoluției de la 1848. Căsătorită cu polcovnicul Ion Odobescu, de orientare conservatoare, aceasta devine protectoarea lui Ion C. Brătianu, coleg și prieten al fratelui ei, Grigore Caracaș. În timpul Revoluției de la 1848, când guvernul provizoriu plecase din București de teama unei invazii rusești, Catinca Odobescu vine pe jos la cazarma din Dealul Spirii, unde Colonelul Odobescu pregătea represiunea împotriva guvernului provizoriu, cerându-i să nu intevină. Poziția lui Ion Odobescu a fost inconstantă și, uneori, contradictorie, în raport cu evenimentele din timpul Revoluției și de după evenimente, ținând cont mai degrabă de prietenii și asocieri, protejând chiar pe unii revoluționari, ascunși în casa rudelor sale.
Din căsătoria Ecaterinei Caracaș cu Ioan Odobescu, s-a născut Alexandru Odobescu, scriitor, istoric, arheolog și om politic, profesor al Universității din București, autorul unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa, dar și a unui tratat de istorie a arheologiei.
Nicolae Iorga înregistra două inscripții din pridvorul Bisericii Icoanei, care menționau: „Aici se odihnește și răposata Păhărniceasa Zinca Polizu, născută Niculescu; a răposat la 31 August 1855 leatu“ și „Rugați-vă pentru dânsa. Zamfira Rughet, născută Polizo, a răposat la 27 Maie 1846, [î]n vârstă de 36 ani. Supt această piatră se odihnește și trupul Eleni născută Polizu, răposată în frageda ei vârstă, la anul 1859, Martie 31“ (Inscripții din bisericile Romaniei, 1905). Deși nu deținem date certe în privința persoanelor menționate, numele de familie „Polizu“ este foarte răspândit în rândul aromânilor.
Anastase Hâciu menționează pe Procop Polizu, ca înregistrat în registrul matricol al nașterilor din 1728 al Bisericii Ortodoxe din Mișcolț; iar printre bancherii bucureșteni de pe lângă Hanul Zlătarilor, un anume Polizu Condu (Hâciu, 1936). Un Pană Polizu plătește un anunț în mai multe ediții (Românul, 05, nr. 294, 21 octombrie/3 noiembrie 1861), cu următorul conținut: „Doă Bolți no. 5-6 pă Ulița Lipscanilor în Hanul cu tei sunt de vânzare până la 1 Decembre viitor, doritorii se vor înțelege cu proprietarul ce șede peste drum de Hanul cu tei“. Ioan Caragiani (Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, 2002) menționează pe Niciu Polizu și Hristu Polizu în lista locuitorilor din Dubrinova (Dobrinovo, în bulgară Добриново, un sat în comuna Kărdjali, regiunea Kărdjali, Bulgaria), alături de alți 199 de consăteni, toți aromâni. Un „Polizache Dimitriu Polizu, n. la Argirocastron (Girocastru, Albania, azi n.n.), 59 de ani, căminar, al paharnicului Dumitru, șade în București, are 3 moșii, 3 vii, 3 prăvălii și o casă, un han, o casă pe ulița Târgoviștii care sunt sub eforia creditorilor, încă 10 sălașe și 20 suflete de țigani, iar casele și 2 moșii sunt lăsate în diată de tatăl său copiilor“, un Vasile Polizu, medelnicer și un Dumitru Polizu, serdar, născut în București, de 28 de ani, fiu al Căminarului Polizu sunt menționați de Ioan C. Filitti (Caragrafie oficială de toți boierii Țării Românești la 1829, 1929).
Fără îndoială, cel mai cunoscut membru al familiei este Gheorghe I. Polizu, medic, cu doctorat la Berlin, medic primar la Filantropia și apoi la Colțea, profesor universitar de anatomie descriptivă (1869-1880) și fiziologie, decan la Universitatea din Bucure;ti
Schitul Darvari este legat de istoria românilor sud-dunăreni în mai multe momente ale existenței sale.
Fondarea acestuia este legată de familia Darvari (sau Dărvaru/Dârvaru), aromâni din Vlaho-Clisura: „Este Vl.-Clisura «patrie de oameni învățați» – «ptris pepedhevmenon andhron» – ca frații Darvari, Mitropolitul-poet Dosoftei, savantul-poet Marcu Beza și dramaturgul sârb Nușici…“ (Hâciu, 1936). Familia Dărvăreștilor avea afaceri atât în Imperiul Austro-Ungar, cât și în Țările Române, unde aveau legături de rudenie cu unele dintre cele mai bogate familii nobiliare: Văcărescu, Grădișteanu, Șuțu, Ghica, Bibescu. Capitalul familiei provenea inclusiv din afaceri bancare la Viena și Zemun.
Printre acești Darvari, care au excelat în diferite domenii de activitate, se numărau: Marcu C. Darvari, bancher austriac (trăitor la Viena, la mijlocul secolului al XVIII-lea), Gheorghe C. Darvari, fratele său, mare proprietar de imobile, bancher și negustor vienez, doctorul Constantin I. Darvari, medic și filosof, născut în Vlahoclisura, fratele său, Dimitrie N. Darvari, Mihalache Darvari, velcăminar, magistrat, fiul cel mare al doctorului Constantin Darvari, căsătorit cu Elena, fiica lui Constantin Buzescu, cunoscuta familie de nobili din Oltenia, Constantin Darvari, magistrat, fiul lui Mihalache Darvari, Generalul Mihai Darvari și Fratele său, Nicolae Darvari, avocat politician conservator din secolul XIX,
„Mihail Darvari, căminar, a clădit, în 1834, mănăstirea Icoanei, înzestrând-o din plin cu mari proprietăți“ (Hâciu, 1936). Terenul pe care se află monumentul a fost cumpărat de la familia Băbeanu, care se număra, de asemenea, printre ctitorii Bisericii Icoanei. Pisania de deasupra intrării menționa: „Acestu sfănt locaș s-au zidit din temelie și s-au înfrumusețat precum se vede cu cheltuiala d[u]mn[ealui] Căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale d. Alecsandru Dimitrie Ghica Voevod –, unde se prăznueste hramul Învierea Sfăntului Lazăr și Sfinții-Împărați Costandin și Elena, și Sfinți Voevozi Mihail și Gavril“ (Iorga, Inscriptii din bisericile Romaniei, 1905).
Mai aproape de zilele noastre, Schitul Darvari este legat de personalitatea lui Simeon Ciumandra (n. 1878, Moloviște, azi, R. Macedonia de Nord – d. 1969, Mânăstirea Cernica). Viețuitor la Schitul Prodromu din Muntele Athos, încă de la 17 ani, ajunge să călătorească des între România și Grecia. A venit la Schitul Darvari în 1910 și a stat aici până în 1959, fiind chiar stareț al acestuia. Din motive politice, Schitul a fost închis, rămânând numai Biserica de mir Darvari, ca filială a Bisericii Icoanei. Simeon Ciumandra, ca și alți viețuitori ai Schitului au fost transferați, cu domiciliu forțat, la Mănăstirea Cernica. Motivul a fost, se pare, faptul că în jurul lui Simeon Ciumandra s-ar fi adunat, la Schitul Darvari, o serie de oameni de cultură și politicieni, care promovau ideea unei noi intelectualități, bazate pe valorificarea valorilor tradiționale. Printre oamenii de cultură care frecventau Schitul Darvari se găseau alți doi aromâni de seamă: arhitecții Gheorghe Simotta și Constantin Iotzu.
Pisania Bisericii Darvari, reconstruită, păstrează mențiunea: „În anul 1933, sub domnia M.S. Regelui Carol al II-lea, cu binecuvântarea Î.P.S. Miron refăcutu-s-au acest sfânt locaș prin stăruința ctitorului și administratorului general de divizie Mihail Darvari și cu osteneala superiorului schitului Protosinghelului Simeon Ciumandra și mulțumită bunei administrații a ctitorului Nicolae Darvari care a administrat averea schitului de la 1900 până la decembrie 1932, arh. Gh. Simotta“. În 1990, încep reparațiile la biserică și, mai ales, restaurarea picturii. Din 1992, clădirile și Schitul Darvari devin monument istoric. Ca structură monahală, Schitul este reînființat în 1996, aici venind călugări de la Mănăstirea Crasna (jud. Prahova). Lucrările de reabilitare durează până în 2002, în acest timp refăcându-se chiliile deteriorate și reconstruindu-se clopotnița, după planurile lui Gheorghe Simotta.
Biserica Sfinții Apostoli a găzduit prima Școală Macedo-Română din București, destinată să acorde suport românilor sud-dunăreni. Istoria locului este legată de destinele unora dintre cei mai importanți apostoli ai românismului în sudul Dunării.
Unul dintre momentele importante ale istoriei locului este legat de venirea la București a Părintelui Averchie (Atanasie Buda, n. 1818, Avdela, Imperiul Otoman, azi, Grecia – d. ?), care, prezent la ceremonia acordării de steaguri tricolore armatei române de către Al. I. Cuza, pe câmpia de la Cotroceni și, asistând din mulțime la eveniment, va ieși în față și va exclama: „Și eu hiu armân“. Implicat în acțiunile Comitetului Macedo-Român de la București, a primit sarcina de a aduce băieți aromâni din satele din sudul Dunării, pentru a învăța carte. Școala unde urmau să învețe elevii români veniți din Peninsula Balcanică a funcționat în curtea Bisericii «Sfinții Apostoli», în organizarea acesteia fiind implicați Dimitrie Bolintineanu și Dimitrie Cozacovici, alături de alți fruntași ai mișcării naționale.
Averchie a adus prima generație de elevi la București, aceștia fiind: „Tuliu Tacit din Abela, George Dautti din Abela, Apostol Teodorian din Perivole; Domenico Goma din Perivole; Gușu Papacostea din Veria însă originar din Abela; Dumitru Ioachim din Abela; Bușu Sairili din Abela; Dumitru Papinian din Abela; Dumitru Badralexi din Veria; Popilian din Veria, însă originar din Abela“ (Tambozi, Tambozi, & Tambozi, 2000).
„Școala Macedo-Română, înființată în localul de lângă Biserica Sf. Apostoli, și la a cărei conducere veghea cu mult patriotism dl. V.A. Urechia, a dat cele mai bune roade. Tinerii Macedo-Români odată cu învățarea cursurilor predate, învățau și iubirea de țară și de neamul Românesc. Cunoașterea Limbei Române și Latine, Istoria Romei, și a Romanilor cuceritori, Istoria națională Românească și acele mărețe pagini din viața Imperiilor Românești din Sudul Balcanilor, totul fu menit ca să cultive în inimile acelor fii ai Macedoniei Române, tot dorul unei lupte pentru reînvierea națiuneai Române, care zăcea uitată pe frumoasele plaiuri ale Pindului, ale Albaniei și Macedoniei“ (Stoicescu, Naum, & Petrescu-Birina, 1900)
În 1865, din Epir au fost aduși 10 elevi și au fost așezați ca bursieri la această școală, cu scopul de a se pregăti în cariera didactică. În 1866, erau 19 școlari, iar în 1870, 40. Din păcate, în 1871, școala de la Sf. Apostoli se desființează, elevii acesteia urmând ulterior cursuri fie la Liceul «Sf. Sava», fie la Liceul «Matei Basarab». „La terminarea școlii, aceștia s-au întors în locurile lor natale și au înființat școli. Școala de la «Sf. Apostoli» avea un program deosebit de celelalte școli ale statului. Programul cuprindea 10 ore pe zi. În planul de învățământ erau prevăzute limba română, franceza, latina, istoria, geografia, matematica, muzica. Direcțiunea școlii a fost încredințată profesorului I.C. Massim, iar conducerea Internatului, lui Averchie“ (Berciu-Drăghicescu & Crăciun, 2023).
Așezământul are o istorie lungă, care merită menționată. Prima biserică a fost construită din lemn, în jumătatea a doua a secolului al XVI-lea, fiind atestată documentar la 1585-1586. Abia în 1636, Matei Basarab ridică în locul acesteia o biserică de piatră. Tot Matei Basarab înzestrează biserica cu o livadă, în București. Actul care menționează această tranzacție, adaugă o informație relevantă pentru legătura cu românii sud-dunăreni: mai multe documente privind proprietățile mânăstirii sunt peste Dunăre, la Târnovo. De aici, probabil, și denumirea sub care a fost cunoscut locașul, pentru o bună perioadă de vreme: Mănăstirea Târnovului. Abia în secolul al XVIII-lea, a fost cunoscută ca Mănăstirea Sf. Apostoli sau a „Arhimandritului“: „Nume sub care este cunoscută actuala biserică Sfinții Apostoli din fosta mahala a Dudescului, care nu trebuie confundată cu biserica cu același hram, cunoscută azi sub numele de Biserica Apostol. Pe locul actualei biserici Sfinții Apostoli se ridicase încât în cursul veacului al XVII-lea mănăstirea Târnovului. A fost mănăstire stavropighială, precum reese din cartea din 1677 a lui Dionisie patriarhul Constantinopolei. Ea arsese cu puțin înainte de acest an, cu care ocazie i se distruseseră toate cărțile de întărire. Planurile Ernst și Purcel o menționează cu chilii înconjurătoare dispărute în prima jumătate a veacului trecut, căci în 1852 nu mai existau. Tradiția amintește că vechea mănăstire fusese ridicată tot de către Matei Basarab, însă pe locul alteia mai vechi, de lemn. A fost reparată la 1715 de către Ștefan Cantacuzino Voevod […]. La 1862 era reparată abia de câțiva ani, iar în veacul nostru a fost din nou renovată“ (Florescu, 1935).
În februarie 1677, mănăstirea fusese închinată Patriarhiei de la Constantinopol; fiind trecută printr-un incendiu „provocat de dușmani“: a fost zugrăvită și reparată pe cheltuiala lui Ștefan Cantacuzino. Danii și proprietăți către mănăstire mai fac și Constantin Dudescu și Constantin Brâncoveanu. În vremea celui din urmă, Axentie, Mitropolitul Sofiei, născut în Târnovo, reface pardoseala și nartexul: „Nartexul acesta de față s-a înoit din temelie, pe proprie cheltuială, de către preasfințitul mitropolit al Sofiei, Chir Avxentie, de fel din Târnovo, din eparhia Larisei a celei de a doua Tesalii și a întregei Elade, precum și pardoseala de piatră dinăuntrul bisericii și împodobirea coloanelor de la icoanele împărătești și a analoghioanelor, pentru sufleteasca sa mântuire. 1705 mai, indictionul al 13-lea“ (Elian, Bălan, Chircă, & Diaconescu, 1965). Pisania pe placă de marmură de la 28 iunie 1974 menționează pe „venerabilul Grigorie al Stavropolei, arhiereu și slujitor al Treime“ contribuie la noua clădire, „înălțând-o în chip deosebit cu mărețe cheltuieli, drept templu preafrumos, cu adânci temelii, al celor doi săvârșitori ai tainei dumnezeești Petru și Pavel“.
Informații despre proprietățile mănăstirii, în momentul de maximă dezvoltare, ne oferă G.I. Ionnescu-Gion: „Din nenorocire, mănăstirea a fost închinată la Mănăstirea Stavronikita de la Muntele Athos. Egumenul lua veniturile prăvăliilor din Lipscani, locurilor din mahalaua Șerban-Vodă, viilor din Dealul Lupescilor, bolovanilor de sare din ocna Slănicului, dăruiți de Brâncoveanu la 1702 și caselor care se aflau în apropiere de biserică“ (Istoria Bucurescilor, 1899). În casele menționate aici au găsit adăpost tinerii aduși la studii de Averchie, care au devenit promotori ai sentimentului național dincolo de Dunăre
Multe momente din istoria Universității din București este legată de personalități de origine sud-dunăreană: „Universitatea din București datorează momente importante din istoria sa aromânilor, cele mai vizibile personalități fiind Gheorghe Costaforu, rectorul fondator, Spiru Haret, Dissescu, C.I. Istrati, familia Minovici, Thoma Ionescu, dar și familiile Papahagi, Papacostea, Papadima, Caracostea, Dinischiotu, Caragiu…“ (Florentina Nițu)
DIMITRIE BOLINTINEANU (n. 20 aprilie/1 mai 1819, Bolintinul din Vale – d. 20 august/1 septembrie 1872, București), de origine aromână, a fost cel care a contribuit la înființarea Școlii Superioare de Litere (2/14 decembrie 1863), având 9 studenți, în urma raportului său către Domnul Al. I. Cuza, în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. În aceeași calitate, a înaintat raportul din 3/15 iulie 1864, care preciza că „instrucțiunea publică sub înalta protecție a Măriei Tale, a dobândit în anul din urmă dezvoltarea imperios reclamată de epoca actuală. Rămâne acum, prea Înalte Doamne, ca după modelul celorlalte state civilizate, precum învăţământul enciclopedic, cel preparator pentru facultăţi, formează o unitate sub numele de gimnaziu, asemenea și învăţământul superior, acela din facultăţi , să formeze un fel, o unitate, un corp universitar sub numele colectiv de Universitatea din București“ (Monitorul oficial, nr. 149/1864). Urmarea: domnitorul Al. I. Cuza a semnat, la 4/16 iulie 1864, Decretul domnesc nr. 765, prin care „Facultățile din București unite împreună vor purta numele de Universitatea din București“. „Universitatea din București, Facultatea de Litere devenea astfel, deopotrivă, ctitorie a domnitorului Al. I. Cuza, dar și a lui Dimitrie Bolintineanu, care era atunci Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice și a făcut toate demersurile pentru întemeierea ei și ridicarea la rang de facultăţi a celor trei școli superioare înființate anterior“ (Adina Berciu-Drăghicescu, 2013).
GHEORGHE (GEORGE) COSTAFORU (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1820, București – d. 28 noiembrie/10 decembrie 1876, București ) a fost numit primul Rector al Universității. Absolvent al cursurilor speciale de legi în cadrul Școlii de la Sf. Sava, București, a studiat la Paris, ca bursier al statului, începând cu 1845. Din 1851 îl regăsim pe lista profesorilor Școlii de legi de la Sf. Sava, la catedra de drept civil românesc și apoi de drept penal.
În scopul organizării unui învățământ modern, în timpul căimăcămiei lui Alexandru D. Ghica s-a decis trimiterea în Europa apuseană a lui Gh. Costaforu (Director al Eforiei Școlilor în acel moment) cu misiunea de a studia organizarea școlilor, colegiilor și academiilor de acolo în vederea îmbunătățirii organizării școlilor din Țara Românească. Reîntors în țară la sfârșitul lui mai 1858, după ce vizitase Germania, Franța, Belgia, Elveția și Italia, Costaforu prezenta un raport care va sta la baza noii organizări a învățământului, începând cu 1858-1859; proiectul său se baza pe o viziune modernă asupra organizării învățământului secundar, care ținea cont de diversitatea aptitudinilor elevilor, direcție ce va fi dezvoltată prin reforma lui Spiru Haret, un alt profesor important al Universității din București. Costaforu se numără printre cei care au susținut proiectul construcției unui palat al Academiei, a cărei fundație a fost pusă în octombrie 1857, primind denumirea de Palatul Universității.
În deceniile următoare va contribui la organizarea instituțiilor statului modern, având în vedere modelul francez pe care l-a cunoscut în perioada studiilor. Profund interesat de modernizarea statului, Gh. Costaforu s-a implicat activ în dezbaterile privind Unirea Principatelor, publicând articole în presa unionistă. Alături de Vasile Boerescu, este considerat a fi unul dintre pionierii dreptului penal în România și tot împreună cu acesta a elaborat Legea Instrucțiunii Publice din 25 noiembrie/7 decembrie 1864, prima lege modernă din istoria învățământului românesc.
A ocupat și alte poziții în viața publică: ministru al Afacerilor Străine (1871-1873), ministru ad-interim la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, agent diplomatic al României la Viena (1873-1876), militând pentru afirmarea dreptului României de a avea reprezentanțe diplomatice în toate statele, pe bază de reciprocitate.
Familia Minovici a avut, de asemenea, o influență majoră asupra învățământului universitar medical românesc. Își are originea în târgul Tetovo, din munții Macedoniei. Ștefan Mina, negustor de vite în Macedonia sârbească, a trecut munții și Dunărea și s-a așezat la Craiova, unde a folosit numele de pe documentele sârbești, adică Minovici. Urmașii săi au adus valoare numelui practicând meserii dintre cele mai diverse: medici legiști, chimiști, militari, avocați, tipografi, negustori, profesori, ingineri.
MINA MINOVICI (n. 30 aprilie/11 mai 1858, Brăila – d. București, 1933) a urmat cursurile Facultății de Medicină din București, urmate de doctoratul în medicină la Paris (1888), cu specializarea Toxicologie. Tot la Paris s-a specializat în medicină legală, fiind ales membru al Societății de Medicină Legală din Franța; drept urmare, a înființat, la București, primul Institut de Medicină Legală din lume (1892), fiind fondatorul școlii de medicină judiciară și al sistemului medico-legal modern din România. A predat aceste discipline la Facultatea de Medicină a Universității din București, ocupând și poziția de Decan al acestei facultăți timp de mai multe mandate (1919-1932).Contribuțiile privind alcaloizii cadaverici, putrefacția, simularea bolilor mintale și antropologia medico-legală l-au confirmat drept una dintre cele mai importante personalităţi ale domeniului. Recunoașterea acestor merite a fost exprimată prin alegerea ca membru corespondent al Academiei de Medicină a Franței și decernarea «Legiunii de Onoare» în gradul de comandor (1932).
ȘTEFAN MINOVICI (n. 18/30 iulie 1867, Râmnicu Sărat – d. 29 decembrie 1935, București) a fost absolvent al Facultății de Științe a Universității din București, secția fizico-chimice (1893); obține doctoratul în chimie la Berlin, sub îndrumarea profesorului Emil Fischer (Premiul Nobel pentru Chimie, 1902). Din 1897 a fost profesor, la Școala Superioară de Farmacie din București, iar în 1924 a preluat catedra de Chimie Organică din cadrul Facultății de Științe a Universității din București. A militat pentru organizarea distinctă a învățământului farmaceutic, fiind primul decan al Facultății de Farmacie din București (1923).
Fondator al Institutului de chimie din București, meritele sale științifice au fost validate pe plan internațional prin alegerea ca membru de onoare al societăților de chimie din Franța, Polonia, Germania, Anglia, Statele Unite. A devenit membru al Academiei Române în 1926.
NICOLAE MINOVICI (n. 23 octombrie 1868, Râmnicu Sărat – d. 26 iunie 1941, București) a fost absolvent al Facultății de Medicină din București, după ce a urmat timp de un an Școala de Belle Arte din București. A obținut titlul de doctor în medicină în 1898, cu o temă unică pentru acea perioadă: Tatuajele în România. După o specializare la Berlin, devine preparator și asistent la Catedra de Histologie a Facultății de Medicină, apoi șef de lucrări, conferențiar și profesor la Catedra de Medicină Legală a Universității din București. A înființat Societatea de Salvare (1905), prima din România, Spitalul de Urgență (1936), dar și Muzeul de Artă Națională «Dr. Nicolae Minovici» pentru a răspunde pasiunii sale de colecționar al obiectelor de artă, în special de artă populară.
Sora acestora, ELENA MINOVICI, s-a căsătorit cu un negustor brașovean, Furnică; fiul celor doi, DUMITRU FURNICĂ-MINOVICI, a construit, în apropierea Muzeului de Artă Națională «Dr. Nicolae Minovici», Muzeul de Artă Veche Apuseană «Ing. Dumitru Furnică-Minovici», clădirea fiind gândită de la început ca o casă-muzeu.
Doctorul CONSTANTIN I. ISTRATI (n. 7/19 septembrie 1850, Roman – d. 17 ianuarie 1918, Paris) a activat, de asemenea, în cadrul Universității din București, la Facultatea de Medicină. A fost fiul lui Ion Istrati și al Mariei Capșa din Roman, rudă cu familia Minovici. A studiat la Iași și la București. A urmat Școala de Medicină și Farmacie și a fost elev al lui Carol Davila, ulterior absolvind Facultatea de Medicină de la București. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Științe, unde a dovedit o pasiune deosebită pentru chimie. A participat la Războiul de Independență, unde a condus secția a III-a a Crucii Roșii, fiind decorat de Carol I. În 1889, a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1901, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. A fost foarte legat de aromânii din Balcani, lucrările sale Macedonia. Descriere și păreri în urma unei călătorii făcute în aprilie 1911 și Călătorie la românii din Macedonia fiind grăitoare pentru pasiunea sa.
Un alt aromân este THOMA IONESCU (n. 13/25 septembrie 1860, Ploiești – d. 28 martie 1926, București). A fost profesor, Decan al Facultății de Medicină și, între 1912-1915, rector al Universității din București. A fost fratele omului politic Take Ionescu și al jurnalistului Victor Ionescu, mama lor, Eufrosina, fiind de origine macedo-română. A lucrat îndeaproape cu un alt aromân, Ernest Juvara (n. 5/17 mai 1870, Bârlad – d. 5 mai 1933, București), reprezentant al ramurii moldovenești a familiei Djuvara, urmași a unor macedo-români din Grecia care s-au refugiat în Craiova, după Revoluția macedoneană împotriva turcilor. În urma unui concurs, susținut în 1890, Ernest Juvara devine extern al unor spitale din Paris, lucrând în clinici de renume (Richard, Poirier, Delbet, Rochard), dar și în laboratorul lui Paul Poirier, unde îl cunoaște pe Thoma Ionescu, de care l-a legat o prietenie trainică și o colaborare îndelungată. Tratatul de anatomie al lui Paul Poirier, din 1894, cuprinde un capitol referitor la tubul digestiv realizat de Thoma Ionescu, Ernest Juvara fiind însărcinat cu executarea disecțiilor și a desenelor.
