Memoria locurilor
Familii
Familia Capșa se numără printre familiile vechi și importante de origine macedo-română stabilite în București, sosiți fiind aici în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; prima atestare a unui membru al familiei se referă la Dumitru Capșa, de meserie cojocar, care avea o prăvălie în centrul orașului.
Mezinul familiei, Constantin, a făcut și el cojocărie, fiind singurul care a păstrat meseria părintelui. Din cei 12 copii ai lui Constantin, patru au ales să se îndrepte către o meserie aflată la începuturile dezvoltării sale în spațiul românesc, cea de cofetar, punând bazele Casei Capșa. Este vorba despre frații Vasile, Anton, Constantin și Grigore, implicați în diferite etape ale evoluției afacerii. Primul cofetar a fost Vasile, format ca ucenic al lui Constantin Lefteriu și apoi moștenitor al afacerii acestuia. Alți doi frați, Constantin și Grigore au învățat arta cofetăriei de la un celebru cofetar francez, Belissaire Boissier. Așezarea cofetăriei pe podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), la 1852, cu firma «La doi frați, Anton și Vasile Capșa» a fost de bun augur, plasându-se rapid printre preferințele elitei bucureștene, obișnuită cu plimbările pe această axă a loisirului urban.
Din acest punct, casa Capșa a evoluat rapid și s-a impus pe piață cu produse de proveniență central și vest europeană (Viena, Leipzig, Paris), înlocuind în gusturile autohtone dulciurile orientale, precum baclavale, sarailii sau rahat. Nou-venitele bomboane fondante, ciocolate, bomboane englezești ori preparatele pe bază de cremă de ciocolată și glazură cunoșteau forme de prezentare moderne, ambalate fiind în cutii din lemn ori metal aduse de la Karlsbad și Viena, dimpreună cu „coli de hârtie aurite și argintate“, panglici, staniol sau „hârtie dantelată“. Meritul Casei Capșa a fost acela de a sesiza momentul de transformare a bucătăriei locale, inovând după model francez, dar adăugând tușe din arta culinară românească.
De aici, drumul Casei Capșa spre succes a continuat ascendent: afacerea s-a mutat în spațiul folosit și în prezent (1868), iar clientela a devenit tot mai numeroasă; participă la o serie de expoziții în țară și străinătate, unde obține medalii de aur sau mențiuni speciale ale juriului; sunt aduși specialiști de la Paris pentru a forma pe lucrătorii români; se deschid hotelul și restaurantul.
Elita bucureșteană este atrasă de aspectul rafinat al spațiului, amenajat după model parizian. În plus, în cafeneaua Capșa era permis fumatul și se puteau citi gazetele, care se păstrau pe niște suporturi din lemn de dimensiunile ziarului; toate aceste detalii, au transformat Casa Capșa într-un reper nu doar economic, ci și social, politic și mai ales cultural din «Micul Paris». Nu este de mirare, așadar, că ofițerii bulgari intrați în Bucureștii ocupați de Puterile Centrale, în toamna târzie a anului 1916, au considerat Capșa ca fiind un simbol bucureștean important și au preluat spațiul acesteia ca sediu.
Mânăstirea este edificată pe moșia cumpărată de la familia generalului Gheorghe Anghelescu. Arhitectul Bisericii a fost Ioan Giurgea iar pictura a fost realizată de Costin Petrescu (autorul frescelor de la Ateneul Român) și de Gheorghe Eftimiu, la acea vreme, ucenic. Catapeteasma bisericii a fost realizată din lemn de trandafir și de cireș adus din Grecia, iar mobilierul din lemn de stejar.
Un alt edificiu care este legat de numele lui Nicolae Pissiota este Hotelul Palace (azi, Hotel Cișmigiu). Acesta a fost construit în anul 1912, la intersecția străzii Brezoianu cu Bd. Regina Elisabeta, Nicolae Pissiota proiectându-i structura de rezistență. Arhitectul hotelului a fost tot un aromân, Arghir Culina, văr cu Nicolae Pissiota. Avea aproape 200 de camere, din categorii diferite de confort; la parter, a funcționat o vreme un cinematograf. Familia Pissiota a locuit multă vreme în imobil. Hotelul a fost deținut de familie până în 1948, când a fost naționalizat și a fost rebotezat drept «Hotel Cișmigiu».
În perioada comunistă, hotelul a fost administrat neglijent, intrând într-o stare vizibilă de degradare. După 1990, hotelul a devenit cămin studențesc pentru Academia de Teatru și Film.
STERIE DUMBA n. 1794, Vlața/Blața (Blasti, actualmente în Grecia) − d. 1870, Viena
Fiu al celnicului Dumba, Sterie a învățat meseria de argintar, pe care a practicat-o alături de negustoria cu lână, oi și cultivarea pământului pe mica sa moșie de la Humondos. Dorind să câștige mai bine, a plecat către Viena împreună cu fratele său, Nicolae, pentru a lucra alături de Sina, un aromân vârstnic și bogat; a reușit să se îmbogățească din comerțul cu bumbac egiptean. Din căsătoria cu Maria (n. Curti) s-au născut:
Mihail Dumba (1828-1894) și Nicolae Dumba (1830-1900).
Cel mai cunoscut dintre cei doi frați a fost Nicolae (Nikola) Dumba. Acesta a fost un important industriaș (fabrică de textile la Tatendorf) și politician liberal, locuind la Viena, unde a promovat artele, în special muzica. La inițiativa și în casa sa, Johan Strauss a compus cunoscutul vals Pe valurile Dunării. A contribuit la construirea în Viena a celebrei săli de Operă, iar în memoria sa, autoritățile au numit una din străzile din apropierea Filarmonicii, Dumba Strasse. Nicolae S. Dumba a fost și un mare colecționar de artă, punând bazele unei colecții impresionante; a sprijinit, printre alții, pe pictorul Gustav Klimt.
În plan politic, a desfășurat o activitate la fel de importantă: consilier intim al Împăratului Franz Iosef (1848-1916), membru al Dietei, al Senatului Imperial, unde, prin nenumărate acțiuni, a susținut interesele Regatului Român. La 35 de ani, a devenit președinte al Băncii Imperiale. A susținut societatea «Junimea Română», o societate literară a studenților români din străinătate, cărora le-a donat 20.000 ducați.
NICOLAE DUMBA a fost înhumat în cimitirul central al Vienei, între mormintele lui Johann Brahms și Johann Strauss, compozitorul Dunării Albastre.
MIHAIL DUMBA a ocupat funcția de director al Băncii Naționale a Austriei și consul general al Greciei. A deținut moșii întinse alături de fratele său, Nicolae. În România, ei au cumpărat moșia Lița, moșia Afumați și moșia Bragadiru din plasa Marginea, actualmente jud. Teleorman.
Familia sa provenea din zona orașului Moscopole, pe care a fost nevoită să îl părăsească în condițiile acțiunilor îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni, în secolul al XVIII-lea. S-au stabilit în Transilvania, la Oradea, un nod comercial care asigura legătura cu orașele importante din Imperiul Habsburgic, intrând în legătură cu familiile de aromâni stabilite deja aici.
Absolvent al Facultății de Drept, cu diploma de avocat obținută în 1824 la Pesta, Emanuil Gojdu și-a deschis, după 1836, propriul birou de avocat și notar, fiind singurul român care a beneficiat de o asemenea autorizație în Pesta. Era considerat un foarte bun penalist, iar pledoariile lui au fost folosite ca material didactic la facultate.
A fost membru fondator și creator al Societății «Astra» din Transilvania și l-a ajutat pe Andrei Șaguna în acțiunea lui de apărare a Bisericii Ortodoxe românești din Imperiu. Încă din 1832 a început să cumpere case și terenuri în Buda și a devenit membru în Comitetul de conducere al unei Societăți financiare macedo-române din Pesta.
S-a implicat în revoluția din anul 1848, fiind un apropiat al lui Simion Bărnuțiu și alcătuind, se pare, unele dintre textele Proclamațiilor citite în Adunarea Națională de la Blaj (3/15-5/17 mai 1848); lui i se atribuie și cerința strigată de români cu această ocazie: „Vrem să ne unim cu Țara!“.
După o perioadă de absență pe scena politică, începând cu anul 1861 a ocupat funcția de comite suprem (prefect) al Comitatului Caraș, cu sediul în Lugoj și pe cea de membru al Curții Supreme de Justiție de la Budapesta (1869). Testamentul său, autentificat la Budapesta, în 4/16 noiembrie 1869, în prezența unor prieteni, printre care Ioan Cavaler de Pușcariu, arăta preocuparea care a reprezentat o constantă a vieții sale de maturitate, aceea de a sprijini tineretul studios român ortodox din Transilvania. În articolul 7 al acestui document se arăta că: „Întreagă averea mea, o las în întregul ei acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă.
Din lăsământul acesta voiesc să se constituie o fundațiune permanentă, care va purta numele «Fundațiunea Gojdu»“. Bursa urma a fi destinată tinerilor ,,distinși prin purtare bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor“ și care veneau să studieze în cadrul Imperiului.
Fundația Gojdu va acorda circa 6.200 de burse și peste 1.000 de alte ajutoare doar în intervalul 1871-1919; printre cei care au beneficiat de aceste burse s-au numărat Constantin Daicoviciu, Victor Babeș, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Petru Groza etc.
Din păcate, averea Fundației a rămas în Ungaria, situația ei nefiind soluționată conform Testamentului lui Emanuil Gojdu.
Urmaș al lui Gheorghe Stere, supranumit Iorgu, și al Profirei și nepotul lui Ștefan Stere, aromân (din Grecia, după unele surse) stabilit la Botoșani, cu afaceri și neguțătorie. Familia lui Constantin Stere a deținut numeroase proprietăți în Basarabia. A avut un rol important în procesul de unificare a Basarabiei cu România. „Au fost în politica românească multe cariere, dar foarte puține destine. Constantin Stere a fost un om cu un destin. Un om marcat. O aripă de tragedie trece deasupra existenței lui. Când viața noastră publică ne umilește înainte de orice prin formidabila ei trivialitate, figura lui Constantin Stere capătă o grandoare dramatică ce impune cel puțin tăcere, dacă nu admirație“ (Rampa, nr. 5536 din 29 iunie 1936).
„Prin moartea lui C. Stere, Basarabia românească pierde pe cel mai însemnat fiu al ei, […] figura cea mai proeminentă pe care a dat-o provincia dintre Prut și Nistru, de la B.P. Hasdeu încoace. Basarabia mai pierde însă pe acela dintre fiii săi care, mai mult ca oricine altul, în decursul unei vieți îndelungate, plină de lupte și frământări, s-a străduit necontenit să asigure provinciei sale natale locul ce i se cuvenea, atât din punct de vedere național, cât și din punct de vedere social. Aparținând, prin naștere, clasei boierești, acelei minorități privilegiate care stăpânea vechiul imperiu rusesc, dotat de natură cu imense însușiri intelectuale, C. Stere ar fi putut ajunge cu ușurință unul din conducătorii Rusiei de eri. C. Stere n-a voit însă să se folosească de nici unul din privilegiile enumerate mai sus. Intrat de tânăr în vâltoarea revoluționară, militant aprig pentru idei generoase, Stere a socotit că datoria sa cea mai de seamă este lupta pentru scoaterea norodului basarabean din acea «pușcărie a popoarelor» care era Imperiul rus, asigurând moldovenilor basarabeni o viață liberă și democratică, în comunitatea românilor de pretutindeni“ (Adevărul, nr. 16083 din 2 iulie 1936
