Memoria locurilor
Cimitirul Bellu
Cimitirul Bellu este, în sine, un spațiu legat de românii sud-dunăreni, în moduri surprinzătoare și diferite: prin istoria fondării lui, prin faptul că găzduiește monumentele funerare ale multora dintre personalitățile marcante ale României, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și sentimentului național și care sunt legate regiunile menționate.
George Bezviconi menționa, în Necropola Capitalei (Bezviconi, 1972), că Bellu era „cimitirul cel mai însemnat“ al Bucureștiului, aflat în Calea Șerban Vodă nr. 249, „la bariera Șerban Vodă“. Cea dintâi biserică din cimitir purta numele de „Mânăstirea Bellu“.
Donatorul terenului pentru înființarea cimitirului a fost Barbu Bellu (n. 27 martie/8 aprilie 1825 – d. 27 iulie/8 august 1900, București), fiul logofătului Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu și strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu).Acesta era unul dintre mulții membri ai familiei Bellu, aromâni veniți din localitatea Pella, din Macedonia (azi, aflată în Grecia); unele surse leagă istoria familiei de Moscopole.
Anastase Hâciu (Aromânii. Comerț. Industrie. Arte. Expansiune. Civilizaţie, 1930) contestă, în studiul său, localitatea de origine a familiei – Pella, considerând că aceștia sunt mai degrabă din Furca (Furceat), pe baza informațiilor preluate de la aromânii originari de acolo.
Costache (sau Constantin) Bellu a fost primul care a venit în țară, după care a plecat la Viena; a făcut carieră la Banca Hagi Moscu și a fost bancher la Viena; serviciile aduse Imperiului au condus la înnobilarea sa, în 1817. Neavând urmași direcți, moștenitori i-au fost copiii fratelui său, Ștefan (n. 9/21 martie 1767, Pella, Macedonia, azi Grecia – d. 6/18 mai 1833, București), și acesta fiind Baron.
C. Diaconovich (Enciclopedia română, 1898) menționează despre fondatorul cimitirului, următoarele informații: „Barbu Beliu, magistrat și bărbat politic român, n. 1825 în Bucuresci, fiul marelui logofăt și boier de primă clasă Alexandru B.; a terminat studiile în Atena și în 1850, intrând în magistratură, a ajuns în scurt timp membru la Înalta Curte de Justiție. În 1859, ca membru al adunării deputaților, a luat parte activă la alegerea lui Cuza de Domn și al Munteniei. Ministru de Instrucțiune Publică în 1862, sub președinția lui Barbu Catargiu, își va da demisiunea după asasinarea primului ministru, și deși mai reveni ca ministru de Justiție în 1863, după câteva luni se retrase cu totul din afacerile publice, cu reputațiunea de membru distins al partidului conservator“. Și-a obținut, în 1866, reconfirmarea titlului de baron, pentru întreaga familie.
„«Grădina Bellu», după numele proprietarului cu același nume, foarte întinsă și renumită pentru petrecerile ce se făceau acolo, se afla în afara orașului, la capul Podului Beilicului (Calea Șerban Vodă). Un plan colorat, din 1841, arată întinderea ei și cum se înfățișau frumoasele alei și minunatele ronduri de flori“ (Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. II, 1990). Era, după cum dovedesc sursele, „grădina cea mare“, unde se afla și una dintre casele familiei, locul de unde, în primăvara anului 1821, boierul Ștefan Bellu (același care deținea și casele de pe Podul Mogoșoaiei) fugise la Brașov, împreună cu familia, de teama revoluției, „lăsând ca om de încredere, vătaf“ pe vistiernicul Mihai, originar din Pitești.
Barbu Bellu a donat o bună parte a terenului pe care se află în prezent Cimitirul Bellu, către Sfatul Orășenesc București, la solicitarea primarului C.A. Rosetti. Altă parte a terenului aparținea Mânăstirii Văcărești, „care avea acolo trei mori de vânt arendate în anii 1836-1843 Sfatului orășenesc“ (G. Bezviconi, 1972); pentru definitivarea inițiativei, se cere acordul Mitropoliei (în 1852), pentru începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, care este obținut în 1853: „Arhitectul Alexandru Orescu a întocmit planurile pentru clădirea din cimitir a unei capele de o lungime de opt stânjeni, lărgime de 4,4 stânjeni și înălțime de 4 stânjeni, a unei săli pentru morți și a unei clădiri pentru preoți. Condițiile pentru construirea acestor clădiri au apărut la 15 iunie 1853 în «Buletinul oficial» (nr.37) , iar lucrările de construcţie au și început la 1 august acelaşi an. Construirea capelei a întârziat din cauza izbucnirii Războiului din Crimeea și a ocupaţiei austriace, încât abia în 1855 a fost încheiat cu pictorul Constantin Lecca un contract, în valoare de 782 lei, pentru zugrăvirea interiorului ei; în vara acelui an zugrăvirea capelei și amenajarea grădinii au fost terminate“ (Bezviconi).
Lucrările de amenajare propriu-zise ale cimitirului au loc în 1855; începe să funcționeze însă abia la 21 septembrie/3 octombrie 1858. Ca urmare a interdicției de a se mai face înmormântări în cimitirele din jurul bisericilor aflate în interiorul orașului București, pînă la 1/13 aprilie 1860, se emite ordinul ca cimitirele bisericești să fie mutate dincolo de bariere. Primii doi „concesionari“ din Cimitirul Bellu sunt C.A. Rosetti (acesta cumpărând un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena și, ulterior, un altul, pentru fiul său, Anton) și Cezar Bolliac (pentru înmormântarea soției sale, Aristița, în aprilie 1860).
În 1869, în dealul Filaretului se mai împrejmuiește un loc, pentru „înmormântarea arestaților din temnița capitalei“ (Bezviconi, 1972) – care devine parte a Cimitirului Bellu Militar, aflat între Bellu ortodox și Bellu Catolic.
Din perspectivă arhitectonică, dar și ca planificare urbanistică, Cimitirul Bellu urmează exemplul altui cimitir celebru, Père-Lachaise din Paris. Organizarea pe loturi, ca și prezența unor arbori decorativi și a unor specii neindigene, demonstrează intenția de a realiza o veritabilă „grădină-cimitir“ pentru București.
O altă perspectivă din care Cimitirul Bellu devine interesant, în raport cu românii sud-dunăreni, este cea arhitectonică. Doi arhitecți cu origine aromână se remarcă, în acest context: Ion Mincu și Arghir Culina.
Ion Mincu, socotit ca fiind părintele arhitecturii românești, a proiectat edificiile funerare ale familiilor Gheorghieff, Cantacuzino, Ghika, Lahovary, Antonescu, Cristian Tell, Pache Protopopescu; el însuși odihnește în Cimitirul Bellu, mormântul său fiind străjuit de troița proiectată de arhitectul Statie Baloșin.
Theodor Aman (n. 20 martie/1 aprilie 1831, Câmpulung Muscel – 19/31 august 1891, București) este una dintre cele mai importante personalități ale picturii și artei grafice din România (a se vedea și Muzeul Theodor Aman din volumul de față).
Bustul acestuia aflat în Cimitirul Bellu este realizat de către Carol Storck (n. 10/23 mai 1854, București – d. 1926). Bustul a fost plasat abia în 1992 la mormântul artistului, fiind o replică în bronz a celui realizat de Carol Storck în 1892.
În colecția Muzeului Theodor Aman se află o statuetă de teracotă semnată de Carol Stork și datată 1903 – machetă a statuii care ar fi trebuit să străjuiască mormântul pictorului. Un proiect care să îl prezinte pe Theodor Aman în picioare, în costum de lucru, nu a devenit niciodată realitate.
Tot sculptorilor Storck li se datorează și monumentul funerar impresionant al Aristiei și a lui Alexandru Aman din cimitirul Sineasca din Craiova; acesta a fost început de Karl Storck și finalizat de fiul său, Carol, sub forma unei intrări într-un templu, cu coloane dorice, între acestea aflându-se o femeie cu aripi de îngeri și cu o coroană de lauri.
Descendența familiei Tzigara-Samurcaș și Berza ne duce în sudul Dunării.
Tatăl lui Alexandru Tzigara-Samurcaș (istoric, om de cultură, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, director al Muzeului de Artă Națională «Carol I» și al Bibliotecii Fundației «Carol I», creatorul muzeografiei științifice românești; n. 23 martie/4 aprilie 1872, București – d. 1 aprilie 1952, București), Toma Tzigara, născut în 1814, la București, era originar de undeva din Albania; tot pe linie paternă, este urmaș lui Apostol Tzigara și al fratelui său, spătarul Zotu Tzigara, despre care o inscripție grecească din jurul portretului descris de B.P. Hasdeu menționa: „Icoana luminatului domn Zotu Tzigara din Ianina, Marele spătar și ginerele serenisimului Principe a Toată Moldovlahia, Domnului Domn Petru Voievod“ (Tzigara-Samurcaș, Memorii I, 1991).
Genealogia publicată sub titlul „ramura genealogică Tzigara-Samurcaș“ menționează în dreptul lui Apostol Tzigara: „Sec. XVI. Aromân, originar din Ianina. Mama purta numele de familie Aspara. Traducătorul Cronografului lui Dorotei“ (Tzigara-Samurcaș, 2008)
Mama sa, Elena Tzigara-Samurcaș, provenea dintr-o familie de boieri din Țara Românească, fiind fiica clucerului Alexandru Samurcaș și nepoata vornicului Ioan Samurcaș. Cea de-a doua fiică, Ana (pictor, n. 13 august 1908 – d. 1 aprilie 1967) s-a căsătorit cu istoricul Mihai Berza, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, specialist în istoria Evului Mediu.
Ambele familii, Capșa și Hagi-Theodorache, s-au ocupat cu comerțul. Dacă în privința familiei Capșa, există surse multiple care să confirme că sunt de origine aromână, în privința familie Hagi-Tudorache sunt mai degrabă conjuncturale. Familia Capșa s-a stabilit la București în secolul al XIX-lea, activând în diferite zone ale capitalei, în neguțătorie.
„Familia Capșa, de origine macedo-română, se pare că a venit în București în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Primul cunoscut este Dumitru Capșa, cojocar de meserie, care avea prăvălie în centrul orașului, în piața mică Sf. Anton, numită așa după biserica ce se afla acolo, adică în fața intrării actuale în Hanul Manuc.
Când a început negustoria nu știm, aflăm însă precis, din transmitere orală, că această prăvălie împreună cu altele au fost distruse până la pământ de năprasnicul incendiu din martie 1847 care a transformat în cenușă o mare parte a orașului“ (Potra, 1985).
Unul dintre cei patru băieți ai lui Dumitru, Constantin Capșa, a preluat meseria de cojocar. Din căsătoria acestuia „cu o tânără din Ploiești, Ana Vasiliu, cu care a avut 12 copii, între 1819 și 1841; trei dintre aceștia au murit la vârste fragede; din cei opt băieți, «patru […] s-au făcut cofetari și au întemeiat «Casa Capșa», iar ceilalți patru, după ce și-au terminat liceul, au fost trimiși la învățături mai înalte“.
Cea mai importantă realizare a familiei, care există și în zilele noastre, este complexul hotelier Capșa, aflat pe Calea Victoriei, în București. Locul a rămas în conștiința bucureștenilor pentru cafeneaua și cofetăria care găzduiau întâlniri mondene, pentru restaurantul unde se organizau cenacluri literare și mese politice. Cei patru frați implicați, în diferite etape, în fondarea și dezvoltarea Casei Capșa, au fost Vasile (1827-1879), Anton (1821-1880), Constantin (1832-1889) și Grigore (1841-1902). Un alt frate, Ștefan Capșa (n. 20 septembrie/2 octombrie 1822 – d. 13/25 ianuarie 1885), a devenit medic și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Nicolae Capșa (n. 21 decembrie/2 ianuarie 1834 – d. 11/23 octombrie 1864) a fost matematician, cu doctorat luat la Paris. Ion Capșa (n. 2/14 februarie 1839 – d. 15/27 noiembrie 1894) a devenit inginer în București, după ce a urmat studiile în străinătate.
Întemeietorul familiei, jupân Tudorache Hangiul, ar fi fost din sudul Dunării. Tudor Hagi-Tudorache (n. 1768 – d. 1848) era fiu de țăran din Argeș; a fost ucenic al jupânului Tudorache Hagiul, care l-a înfiat, lăsându-i averea și fondul comercial, cu condiția de a-i duce numele mai departe; „s-a făcut el însuși hagiu, ducându-se la Ierusalim: a transformat comerțul de detaliu în comerț de en gros […] și a devenit mare cumpărător de manufactură din străinătate și apoi furnizorul unui mare număr de detailiști din București“ (Candrea & Adamescu, 1931). Margareta Capșa, fiica marelui negustor și cofetar Grigore Capșa (n. 4/16 decembrie 1841 – d. 23 decembrie 1902/2 ianuarie 1903), care urmase cursuri în laboratoarele franțuzești ale Casei Boissier, a fost căsătorită cu Constantin Hagi Tudorache, celui de mai sus.
Ștefan Capșa (n. 20 septembrie/2 octombrie 1822 – d. 13/25 ianuarie 1885) este al doilea din cei nouă copii care au trăit, ai lui Constantin Capșa și ai Anei.
Tatăl său a murit când acesta avea nouăsprezece ani; a fost trimis la studii în străinătate, cu sprijinul financiar al unchiului său, Ștefan Cernavodeanu, care i-a plătit costurile impuse de viața la Viena. A obținut titlul de doctor în medicină și chirurgie, în 1850. „Cu diploma de doctor în buzunar, Ștefan Capșa se întoarce la București.
În iulie 1851 obţine dreptul de «liberă practică» și începe să profeseze în sectorul privat. Doi ani mai târziu, în aprilie 1853, domnul Barbu Știrbei (1849-1853, 1854-1856), care avea în desfășurare un proiect de modernizare medicală a Valahiei, îl numește «vremelnicește», în locul chirurgului Grigore Singros, «doctor secundar» la Spitalul Colţea.
Recomandarea pentru numirea în funcţie venise din partea doctorului Apostol Arsaki [un alt aromân n.n.], pe atunci inspector al Eforiei spitalelor“ (Trăușan-Matu, 2017).
„Doctorul Ș. Capșa, distinsul mamos, profesor la facultatea de medicină și directorul general al serviciului sanitar a încetat din vieață. Golul ce lasă doctorul Capșa este viu simțit de toți. Societatea perde pe un doctor însemnat eară facultatea de medicină pe unul din profesorii săi cei mai vechi și mai meritoși“ (Tribuna Sibiului, nr. 13 din 17/29 ianuarie 1885).
Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Hrupiște/Argos Orestikon, Grecia – d. 4 martie 1977, București) a fost unul dintre cei mai importanți actori ai României.
Tatăl său se numea Nico Caragiu, iar mama sa, Atena Papastere Caragiu; erau originari din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, din Epir. În 1930, părinții și cei trei copii, Matilda, Toma și Geta, au venit în Cadrilater, în comuna Sarsânlar, județul Durostor și, după cedarea acestuia, în Ploiești.
Matilda Caragiu-Marioțeanu a devenit profesor universitar și academician, preocupându-se de lingvistică și dialectologie. Geta (Georgeta), sora cea mică, a devenit un reputat artist plastic. Monumentul funerar de la Cimitirul Bellu este opera acesteia. De asemenea, i-a dedicat fratelui ei un bust amplasat în Ploiești.
„Noi am fost o familie extraordinară, o familie de aromâni crescuți neam de neam cu dragoste, în spirit de cinste și de respect. Nu știu dacă mai există familii cum a fost asta a noastră“, spunea aceasta, într-un interviu din 2015.
Ion-Horia-Leonida Caramitru (n. 9 martie 1942, București – d. 5 septembrie 2021, București) s-a născut într-o familie de aromâni originară din Munții Pindului; rude apropiate ale acestuia se regăsesc, după spusele lui, în Albania și în Grecia, dar și în Statele Unite ale Americii.
A fost unul dintre cei mai prolifici actori de teatru și film, a activat și ca regizor. Din anul 1990, a fost președintele UNITER.
A fost președintele Societății de Cultură Macedo-Română, calitate în care a luat de mai multe ori atitudine față de teoriile care încearcă acreditarea ideii că aromânii sunt minoritate etnică în România sau nu sunt români: „Este îngrijorător faptul că oameni care sunt astăzi contemporani cu noi și care sunt nepoții și strănepoții celor care au avut de suferit pentru faptul că se recunoșteau a fi români, latini, cum vreți să le spuneți, în interiorul Imperiului Otoman, dar mai ales după desființarea lui și care și-au lăsat viaţa luptând pentru această idee – că au fost preoți, că au fost celnici, că au fost tineri însuflețiți de această frumoasă și bogată identitate, de cei care au studiat la școlile, la liceele și s-au rugat în bisericile românești din Balcani, cei care, merituoși fiind, au fost ajutați de statul român să studieze cu burse în România și cei care ajunși în faza urmăririi spre desființare au căpătat cetățenie română doar la cererea și declararea că sunt români și au populat Cadrilaterul în 1925 și puţin mai târziu“ sunt azi „o facțiune de oameni inconștienți“ care își neagă strămoșii și istoria.
Poet romantic minor, considerat epigon al lui Mihai Eminescu, filosof, critic literar, Panait Cerna (n. 25 septembrie/7 octombrie 1881, Cerna, județul Tulcea – d. 26 martie/7 aprilie 1913, Leipzig) avea descendență macedoromână, prin mamă, numele acesteia fiind Maria Tașcu (sau Stancu, după alte surse).
Tatăl său a fost învățătorul Panait Stanciof, venit din Bulgaria (Șumla). Informațiile despre acesta sunt contradictorii: după unele, ar fi părăsit familia, la puțină vreme după ce Maria rămăsese însărcinată, după altele, ar fi murit, la trei luni după căsătorie.
Maria Stanciof s-a întors la casa părintească și s-a recăsătorit cu Naum Costea, tot macedo-român, agricultor și cojocar în sat. Informații credibile găsim în Adevărul literar și artistic, nr. 740/12.02.1935: tatăl a fost învățător și cantor bisericesc, la Biserica «Sf. Arhangheli Mihail și Gavril».
A murit în aprilie 1881, într-un accident. „Mama sa, tot de origină din Bulgaria, numită după părinții săi, Maria Vasile Stancu, a fost elevă și apoi soție de scurtă durată a învățătorului Stanciof. Când s-a remăritat cu tatăl adoptiv al poetului, Naum Costea, de origină din Ohrida, băiatul era de numai 5 luni“ (Asupra poetului Panait Cerna, 1935). Pe timpul studiilor la Liceul «N. Bălcescu» din Brăila, a fost susținut financiar și de nașul său, Costache Nicolopol, „un om bogat din oraș“.
Familia Costaforu (sau Costa-Foru, cum apare în multe documente de epocă) este una dintre cele mai vechi familii de origine aromână din România.
Cel mai cunoscut membru este, fără îndoială, Gheorghe Costaforu (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1820, București – d. 28 noiembrie/10 decembrie 1876, București) – profesor de drept, personalitate politică și culturală, jurist, dar, mai ales, unul din ctitorii Universității din București, înființată de Al. I. Cuza prin decretul nr. 765 la 4/16 iulie 1864 și, implicit, ctitor al învățământului superior românesc.
După înființarea Universității din București, Gh. Costaforu a fost primul rector al acesteia (1864-1871). Împreună cu Vasile Boerescu, alt profesor al Facultății de Drept, a elaborat Legea Instrucțiunii Publice (25 noiembrie/7 decembrie 1864), prima lege modernă din istoria învățământului românesc (Berciu-Drăghicescu & Crăciun, 2023).
Un document dactilografiat, semnat de Constantin Prodan, Procuror onorar la Înalta Curte de Casație și Justiție, intitulat „Marii doctrinari ai dreptului: Gheorghe Costaforu“, aflat în colecția Muzeului Universității din București oferă câteva informații interesante: „Numele lui de familie nu era acela pe care l-a ilustrat întreaga viață, ci unul mult mai scurt, de român macedonean: Forul. La acest nume, prin adaosul prenumelui tatălui său Constantin = Costa, numele patronimic s-a transformat [în] Costaforu, pe care l-a purtat atât el, cât și frații săi“.
Mai jos, se face o altă mențiune interesantă: „Familia lui era originară din Thessalia, și anume din orașul Larissa, ceea ce ar îndritui presupunerea că era de origine greacă; totuși moștenitorii păstrează tradiția unei origini aromâne.
